Calea Lactee
îmi goleste odaia
de întuneric,
numai o umbră-adâncind
în icoană tristetea

Deodată flăcări
ciobesc întunericul
până la sânge-
ultima încordare
pentru întâiul tunet

Pasărea fără
nume si călătorul
cu haina ruptă-
popas de-amiază printre
spini cu porumbe negre

Sacrificati-l
când păsările cântă
printre frunzisuri-
arbore învrednicit
a devenit vioară

Nu am destule
cuvinte să-mi recunosc
naivitatea,
tocmai de-aceea cultiv
în grădină păpădii

Intrucât luxul
de-a înflori printre crini
e prea orbitor,
dialoghez cu nimeni
si împreună tăcem