O, grațioasă lună, mai țin minte-
acum un an, tot pe colina asta,
veneam să te admir, plin de neliniști:
tu atârnai și-atunci peste pădure,
cum faci și astăzi- toată luminând-o.
Dar nebuloasă și tremurătoare,
văzută printre lacrimi, ți-era fața,
plângeam atunci-un chin mi-a fost viața:
ea astfel a rămas, iubită lună,
și nu s-a schimbat. Mă bucură-amintirea
și număr anii ca să știu etatea
durerii mele. O, cât de plăcut e-
în tinerețe, când e încă lungă
calea speranței și e scurtă calea
memoriei - să-ți amintești trecutul
chiar dacă-i trist, iar suferința-i vie.